NWES !

miercuri, mai 20th, 2015 | Scris de Vremea Noua

Poza zilei: Gara Vaslui, pãzitã de zeci de TAB-uri (foto)

Imagine nu tocmai linistitoare ieri dupã-amiazã în gara din Vaslui! Un convoi format din mai multe TAB-uri de luptã, încãrcate pe platforme de vagoane CFR, a tranzitat calea feratã din municipiu. Cãlãtorii ce se aflau în acel moment în statia CFR au rãmas muti de uimire când au vãzut încãrcãtura trenului. “Ne pregãtim de rãzboi sau ce se întâmplã? Credeti cã degeaba plânge icoana aia la Puscasi? Vor veni vremuri grele, o sã vedeti! “ a fost avertizarea unuia dintre cãlãtori.

Uite asa plecam din Timisoara la Cincu ! Intr-un an ..IARNA ...in celalalt VAra..!!

Arta de a avea întotdeauna dreptate: cum să manipulezi eficient opinia publică

                                                                                                Forografiat de Chris Devour

      Motivul pentru care oamenii se angrenează în dezbateri [publice] este acela de a încerca să ajungă cât mai aproape de adevăr; astfel nu contează atât de mult cine are dreptate, ci mai degrabă dacă s-a ajuns la o concluzie justă- cam așa sună teoria; cam așa e mințit omul de rând că decurg lucrurile. În practică însă, lucrurile stau deseori cu totul altfel: cei ce participă la dialog sunt mai degrabă interesați să li se dea dreptate cu orice preț , decât să încerce să soluționeze respectiva problemă. În condițiile acestea, prea puțin mai contează aflarea adevărului, iar un demagog¹ cu experiență va apela la diverse tehnici de argumentare ce-i vor garanta victora-sau în fine, îl vor salva de la o înfrângere devastatoare.

    Neținând cont de „regulile jocului”, demagogul se va folosi de niște tehnici mai puțin onorabile pentru a atrage publicul neinstruit de partea sa și a-și asigura victoria. Astfel, un „mincinos antrenat” nu va ține cont de sfatul lui Goethe:

„Se crede, de-obicei, că unde vorbe-auzi,

                           CEZAAAAAAAAAAAR.......................................

Ar trebui ceva să se-nțeleagă”²

      Dezvoltând mai departe „tehnica nesimțirii”, putem observa cum un întreprinzător necinstit-spre exemplu- poate să tragă foarte ușor foloase materiale de pe seama mulțimii neinstruite care este amețită de „o avalanșă de cuvinte alese la întâmplare și lipsite de logică.” ³, contravenind sfatului subtil oferit de Goethe. În fine, acești oameni sunt cel mai adesea întâlniți în domenii precum „medicina alternativă”, unde termenilor științifici le este deseori conferit un alt sens, astfel făcând posibilă păcălirea clientului. Spre exemplu, am observat în discursurile șarlatanilor care propovăduiesc metode new-age de vindecare o proasta utilizare a termenului  „cuantic”. Astfel, termeni din fizica cuantică sunt folosiți în cu totul și cu totul alt sens, iar oamenii neștiutori- impresionați fiind de limbajul colorat al șarlatanului- îl vor crede pe cuvânt:

„Ceea ce adversarul nu înțelege poate acționa, cel mai adesea ca o autoritate. Inculții au un respect deosebit față de expresiile latinești sau grecești.[…]De asemenea, prejudecățile și stereotipurile sunt și ele foarte eficace ca autoritate.[…]Aproape că nu există opinie suficient de absurdă, încât să nu fie îmbrățișată cu ușurință de oameni, de îndată ce i-ai convins că opinia respectivă e unanim acceptată” ⁴

        O altă tehnică ce „aduce imunitate” teoriilor mincinoase este aceea de a trasa o limită între „noi, cei inițiați”, și „voi, cei care nu puteți întelege profunzimea practicii sau credinței noastre”. Acest lucru este un soi de fugă din fața întrebărilor incomode care le sunt adresate în general liderilor diferitelor secte, sau vânzătorilor de „produse-minune”. Un alt beneficiu al acestei tehnici este acela că-i atragi pe naivi de partea ta, făcându-i să se creadă superiori- nimic mai plăcut decât să-ți fie „mângâiat” orgoliul, nu? Astfel, Arthur Schopenhauer se întreabă de unde vine această abilitate nu tocmai onorabilă de a mânui cuvintele:

„De unde vine aceasta- Din ticăloșia înnăscută a speciei umane.[…]Vanitatea înnăscută a omului- ușor de zgândărit, mai ales când se implică în exercițiile intelectului- nu vrea să accepte, cu nici un chip, faptul că ceea ce am exprimat la început s-a dovedit a fi fals, iar opinia adversarului s-a dovedit a fi corectă.” ⁵

     În continuare, voi dezvălui câteva tehnici subtile folosite de oamenii ce vorbesc în fața mulțimii (ex. politicieni, lideri religioși, oameni de știință). Acești oameni se pot folosi de avantajul popularității pe care-l au, permițând în felul acesta sofismelor⁶ de tot soiul să apară în discursul lor, fără ca mulțimea să încerce măcar să le sesizeze . Astfel, dacă ești un lider religios sau o persoană publică, poți abuza cu nesimțire de admirația pe care oamenii ți-o poartă, profitând de pe urma naivității lor:

„Stă însă în caracterul vulgului să accepte numeroase autorități și să manifeste respect față de ele. Dacă nu putem cita o autoritate care să se potrivească în context, atunci putem apela oricând la una fără legătură cu contextul; putem cita ceva ce a spus cineva în cu totul altă situație sau în cu totul alt sens.” ⁷

      Tehnica amintită mai sus  poate fi pusă în practică chiar și de către un om mediocru-chiar și fără să-și dea seama de acest lucru. Deseori invocăm o personalitate mai mult sau mai puțin relevantă pentru subiectul discuției, astfel că teza noastră stă acum ascunsă în spatele unui „paravan”: „Albert Einstein a zis asta; dacă nu ești de acord, nu numai că te contrazici cu mine, dar te contrazici cu Einstein.” O astfel de tehnică e chiar mai „murdară” dacă motivul disputei era spre exemplu legat de o problemă a psihologiei, deoarece profităm de incultura adversarului pentru a invoca nume irelevante. Desigur, dacă eu îl invoc pe Arthur Schopenhauer în textul meu, asta nu înseamnă că sunt un sofist, deoarece Schopenhauer s-a ocupat în cartea sa „Dialectica eristica” de probleme legate de argumentare, astfel el este o autoritate relevantă.

       Urmărind dezbateri între credincioși și atei, am reuști să identific numeroase tehnici prin care respectivii și-au atras publicul de partea lor. Schopenhauer zicea că dacă nu poți să-ți învingi adversarul cu argumente, cel mai bine e să ridiculizezi tot ceea ce zice, iar stârnind râsul printre spectatori, te vei bucura ulterior de susținerea acestora (click aici). Acest lucru este întâlnit deseori în dezbaterile televizate, iar dacă adversarul este unul timid, cu bun simț, va părea mai degrabă învins (ratat) în fața mulțimii, care-l va prefera să-l susțină pe mitocan.

      Pentru că mai sus am amintit despre dezbaterile dintre credincioși și atei, țin să amintesc un caz în care preotul, întrebat fiind de moderator dacă ateii merg în rai, acesta n-a ezitat să spună răspundă afirmativ, câștigând astfel [și] simpatia ateilor, arătându-se „înțelegător” față de aceștia. Un alt lucru pe care l-am identificat în aceste discuții a fost folosirea „falsei dileme”(când sunt prezentate două alternative din care adversarul trebuie să aleagă în ciuda faptului că ambele variante sunt false). Dacă această tehnică de argumentare eșuează, nu e nimic. Dacă adversarul nu poate dovedi că un anumit lucru este fals, putem prin urmare să tragem concluzia ca este adevărat. Spre exemplu, dacă nu-mi poți dovedi că centaurii (sau orice altă creatură mitică) nu există, eu voi concluziona că există- până la urmă așa funcționează majoritatea argumentelor religioase, nu?

      Țin să menționez că eu nu susțin nici ateismul, nici creștinismul; pur și simplu ofer exemple în vederea unei mai bune înțelegeri a problemei. Astfel,  pentru a încheia cu exemplul argumentelor religioase; deoarece nu doresc să fiu etichetat drept un ateu [cârcotaș], voi mai oferi un ultim exemplu de argumentare defectuoasă întâlnită adesea în logica creștină: argumentarea circulară, sau sofismul circularității. Această tehnică de argumentare „pretinde auditorului să admită dinainte tocmai ceea ce ar fi trebuit să ajungă să admită în urma argumentării”⁸-adică „ceea ce scrie în Biblie e adevărat pentru că așa scrie în Biblie, iar ceea ce scrie în Biblie e adevărat,etc.” În fine, despre acești oameni ne-a vorbit și Schopenhauer când a zis că trebuie să ne alegem adversari pe măsură, capabili să ne recunoască victoria când e cazul. În alte cuvinte, asigură-te că cel căruia îi prezinți argumentele e suficient de pregătit pentru a le putea înțelege și suficient de sincer să accepte când greșește și/sau e învins.

     Pentru a arăta că sunt imparțial, voi aminti argumentul pe care teiștii îl prezintă deseori ateilor: acela că nu pot explica cum [și de ce] universul a apărut. Ei zic ceva de genul:  „dă-mi un miracol, și-ți voi explica restul”- miracolul fiind faptul că ceva a luat naștere din nimic, iar restul fiind…ei bine, absolut totul. Desigur, acest argument e atacabil, căci se bazează pe tehnica amintită mai sus: aceea conform căreia dacă adversarul nu poate [deocamdată] oferi un răspuns, eu voi presupune că răspunsul l-am putea găsi în teologie. În alte cuvinte, tot ceea ce nu e explicat [deocamdată] științific, e explicat prin existența lui Dumnezeu. Așa să fi fost oare și momentul când s-a aflat că pământul e sferic, nu plat?- explicația divină a fost înlocuită de o certitudine științifică.

                                                               

                                                                                              Arthur Schopenhauer de Chris Devour

       În fine, dacă adversarul face o afirmație ușor îndrăzneață, tot ceea ce  trebuie să faci este să o reproduci exagerând-o, iar dacă vrei să îi sabotezi  complet demonstrația, nu ai decât să tragi tu concluzia demonstrației lui (desigur, așa cum vrei tu, nu cum ar trebui). De asemenea, dacă observi că  afirmația lui s-ar putea încadra în vreun curent de gândire blamat,  introdu-l în acea categorie, spunând despre teoria sa că „ăsta nu e nimic  altceva decât fascism/ fanatism/filosofie new-age ”- și vei „dezamorsa”  orice tentativă de argumentare-sau măcar vei câștiga simpatia publicului.

   O altă tehnică interesantă este aceea care ne ajută când observăm că un  subiect ne depășește: să recurgem la remarci ironice precum „să acceptămcă suntem ființe limitate, și nu putem știi cu siguranță dacă este    așa cum zici dumneata”- acest lucru o să te pună cel puțin pe același palier cu adversarul. Dacă nici acest lucru nu funcționează, Schopenhauer sugerează să enervezi adversarul, și să ataci mai degrabă persoana, decât  teoria sa. Acest lucru îl putem face uneori chiar fără să ne considerăm ticăloși: spre exemplu într-o discuție despre comportamente morale, poți să ataci adversarul (în cazul în care acesta nu are un comportament moral), spunându-i că nu e în măsură să-și dea cu părerea. Acest lucru poate să-l „dezarmeze” pe adversar instant, sau măcar să atragă publicul de partea ta. Desigur, dacă acest lucru este prezentat într-un mod umilitor, ironic, poți să provoci și râsul; fapt ce te va avantaja și mai mult.

       Vedem astfel că deseori disputele nu sunt câștigate de cei care sunt mai inteligenți, mai erudiți sau mai pregătiți; de cele mai multe ori câștigă acela care știe ce, când și cum să vorbească. Mai important decât mesajul, e deseori forma în care e livrat acesta (din acest motiv e nevoie de oameni pricepuți în domeniul marketingului în orice afacere). În fine, trebuie să-i dau dreptate lui Voltaire când spunea că e greu să eliberezi proștii de lanțurile pe care le venerează- în altă ordine de idei, pot spune că e greu să eliberezi mulțimea de prejudecățile și credințele nefondate pe care le păstrează cu mândrie.

        Voi încheia cu un citat din „Arta de a avea întodeauna dreptate (sau Dialectica eristica)”, de Arthur Schopenhauer; citat ce poate să rezume de altfel toată problema descrisă în carte [și în articolul meu]:

„Ceea ce numim, de regulă opinie comună este, la o privire mai atentă, doar părerea a două sau trei persoane; iar de acest lucru ne convingem de îndată ce înțelegem modul în care se nasc astfel de opinii general valabile. Ne dăm seama că, la origine, au fost doar doi sau trei oameni care au afirmat , au enunțat sau au acceptat o astfel de opinie, după care ceilalți au avut bunăvoința de a crede că cei dintâi au verificat riguros validitatea ei: bazându-se pe prejudecata că primii au fost competenți, au venit apoi alți câțiva care au acceptat opinia; aceștia au fost crezuți de mulți alții care, din lene, au preferat să creadă, decât sî verifice pe îndelete.[…]Ceilalți au fost constrânși să accepte opinia care trecea deja drept comună, pentru a nu fi considerați spirite recalcitrante, care se ridică împotriva opiniilor unanim acceptate- tineri impertinenți, care vor să fie mai deștpși decât tot restul lumii[…] Pe scurt, foarte puțini pot gândi, dar toți vor să aibă opinii: ce altceva le mai rămâne [celor mulți], decât să preia ca atare judecăți gata făcute de alții, ei înseși neputând să le facă?”

---